Prof. Mirela Rus: Toma sunt eu, Toma ești tu… Sărbătoarea triumfului credinței prin smerenie

Dacă în Săptămâna Pătimirilor am trăit împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos și am gustat împreună cu el din lupta între firea dumnezeiască și voia Tatălui, precum și din trădarea lui Iuda dar și din smerenia și dragostea cu care femeia păcătoasă îi spală picioarele lui Iisus Hristos și I le șterge cu părul capului său, Duminica Învierii ne-a adus biruința. Săptămâna Luminată ce a urmat Zilei Învierii este încununarea chemării tainice pentru fiecare suflet de a iubi cu smerenie, de a vedea chipul dragostei în jertfa deplină. Nu este vorba doar despre cuvinte frumoase, ori despre un moment, ci este vorba despre dăruirea totală.

            Ziua Învierii, cea fără de început și fără de sfârșit, este clipa astrală când lacrima se preschimbă-n mărgăritare și durerea lasă loc frumuseții și dorului de Dumnezeu. Învierea lui Hristos este Învierea ta, este Învierea mea. Sărbătoarea Sfintelor Paști, Sărbătoarea Luminii, este semnul jertfei și al recunoștinței, recunoștința că sângele de pe Cruce este vindecarea și mântuirea noastră, că suntem dăruiți cu puterea de a jertfi ceva din noi sau pe noi înșine pentru Dumnezeu și pentru omul de lângă noi, care este chipul Slavei Sale. Jertfa de pe Cruce trebuie să se reverse în fiecare inimă și în fiecare cuvânt rostit și-n fiecare clipă de tăcere grăitoare.

            Fiecare zi ar trebui trăită precum o Golgotă, asumându-ne Crucea ce ni s-a dat. Astfel, vom face din ea o cărare grea, dar dulce, spre Cer. Săptămâna Luminată, primăvara zâmbește, pământul reavăn se dezmorțește și așteaptă să dea rod, iar omul se redeșteaptă la rândul său și se pregătește să învie din propria moarte. Săptămâna Luminată face loc dragostei divine, creatoare și purificatoare ce ni s-a dat prin jertfa de pe Cruce.

            Sfântul Serafim de Sarov saluta și întâmpina pe oricine și în orice vreme cu aceste cuvinte: „Bucuria mea! Hristos a Înviat!” Chiar și când intra în cimitir, îi saluta așa pe cei adormiți întru Domnul, iar ei răspundeau toți: „Adevărat a Înviat!” Aceasta reprezintă semnul nădejdii în Învierea noastră, al bucuriei pascale ce se revarsă din sufletele noastre.

            A crede în Învierea lui Îisus Hristos nu este o minune, este o certitudine, a crede în Învierea noastră este măsura îndoielilor sau a puterii noastre de a vedea cu inima ceea ce nu putem vedea cu ochii fizici, este măsura deschiderii noastre înspre Hristos, Cel Care Își deschide brațele Sale pe Cruce să ne cuprindă pe toți în dragostea Lui. Doar atunci când lăsăm pacea lui Dumnezeu să se sălășluiască în noi, îndoiala piere în mod firesc, chiar dacă facem asta după ce cercetăm, după ce punem întrebări, după ce ne frământăm în căutarea adevărului. Duminica Tomii care încheie Săptămâna Luminată ne predă o lecție cutremurătoare, și anume aceea a fericirii: datorită lui noi suntem fericiți astăzi deoarece nu vedem, dar credem. El, Toma, a vrut să vadă, să pună degetul pe rana lui Hristos. El nu fuge de îndoiala lui Toma, cum nu fuge de îndoielile noastre, ci coboară El Însuși la ele, ridicându-ne pe noi înspre El.

            Toma sunt eu, Toma ești tu...deoarece de mai bine de două mii de ani suntem frați cu Toma și nu ne dăm seama de ce suntem la fel, nu ne dăm seama că este vocea noastră: aceleași așteptări, aceleași neputințe. Este până la urmă o neputință de a trăi sau de accepta Bucuria, după drama Pătimirilor. Ca oameni ai zilelor noastre nu ne permitem de multe ori să ne bucurăm pe deplin de o clipă, zicând: „Este prea frumos să fie adevărat!” Așadar, ca și el, aflăm vestea cea bună, dar ne speriem și nu ne vine să credem; vedem, și tot ne îndoim; iar după ce atingem rana, Învierea biruie în sufletul nostru și exclamăm: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

            Toma nu respinge adevărul, nu e necredincios, dar tânjește ca acesta să devină certitudine, și-L dorește pentru sine. Este Toma primul care se teme să creadă, primul care șăvăie, primul care vrea să cerceteze?! Nu s-a lepădat Apostolul Petru de Cel care era batjocorit și de dumnezeirea Sa? „Îndoiala e jumătatea drumului dintre credință și necredință”, arată Mitropolitul Bartolomeu Anania. Nu știm dacă Toma a pus sau nu degetul pe rănile lui Hristos, însă felul în care Cel Înviat, cunoscându-l, îi oferă urmele cuielor, prin felul în care îi oferă Cuvântul, îi înfrânge îndoiala. Și Toma biruie, căci „rănile Domnului sunt și ale lui Toma, Domnul este și al lui Toma.” Lui Toma nu i se oferă de fapt urma suliței în coasta Mântuitorului, ci, ca răspuns al căutărilor sale, al întrebărilor sale, El, Dumnezeu, i se îmbie. Și Toma deschide cu dragoste ușa inimii sale. Astfel, credința lui care a biruit îndoiala este miracolul și rodul întâlnirii omului cu Dumnezeu. În acest sens, tot Mitropolitul Bartolomeu Anania vorbește despre floarea care poate fi umezită de rouă doar dacă i se deschide acesteia.

            Toma nu îl reprezintă pe omul inferior care dorește certitudini, care dorește să-și satisfacă o curiozitate. De aceea, atunci când i se rostește Cuvântul, atunci când Acesta i se dăruie și i se supune „sensibil”, se prăbușește în genunchi, adresându-I cea mai năucitoare și frumoasă declarație de dragoste: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Este sărbătoarea izbânzii credinței printr-o căutare sinceră și prin smerenie.