Specialitate românească: Revoluţie prin trădare

Moto: „Oh, Libertate, câte crime se comit în numele tău”

Madame Roland

Ne apropiem de 23 august, dată de rezonanţă în istoria poporului român, a României, când nu ştim, de fapt, ce să facem: să comemorăm sau să aniversăm? Poate că adevărul este pe undeva pe la mijloc; facem şi una şi alta. Adică, să comemorăm moartea unei Românii, trădată de regele său, a unei armate trădată de acelaşi personaj, împins la această mare fărădelege de elita politică a zilei, de camarilă şi, nu în ultimul rând, de responsabili ai armatei. Împreună, aceştia au pactizat cu agenţi ai comunismului sovietic şi au organizat răsunătoarea lovitură de stat de la 23 august 1944, care avea să arunce România în braţele Uniunii Sovietice, deschizând drumul comunizării ţării.

Cine este la curent cu ultimele documente referitoare la lovitura de stat în discuţie, precum şi cu motivele care au determinat-o, ştie că şi fostul rege Carol al II-lea iniţiase o seamă de demersuri ca să revină la tron cu ajutorul sovieticilor. Poate acest motiv i-a determinat pe rege, pe politicienii Maniu, Brătianu, Titel, Petrescu şi ceilalţi artizani ai alianţei cu comuniştii, a loviturii de stat, să grăbească punerea în plan, imediat, a arestării mareşalului Antonescu. Cert este că impulsul a venit tot de la Moscova, care, între Carol şi Mihai l-a ales pe cel de-al doilea, pe baza principiului care dă mai mult. Şi Mihai a dat tot ce se putea da, dar şi-a săpat singur groapa.

Implicarea Moscovei este clară prin misiunea dată de NKVD (Cominternul se autodizolvase în mai 1943) lui Emil Bodnăraş, alias inginerul Ceausu, dar şi lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care a făcut legătura între comunişti şi valet, oamenii politici şi armată. Ei au pregătit terenul la ceea ce s-a derulat mai apoi.

Situaţia a fost favorizată şi de poziţia puterilor aliate şi asociate faţă de România, care cereau, categoric, capitularea necondiţionată, ignorând cererile insistente ale opoziţiei politice, reprezentată prin C. Vişoianu şi prinţul Barbu Ştirbey, de a fi sprijinit poporul român, să iasă din axă şi să se alăture aliaţilor.

Guvernul american nici nu se gândea să dea ajutor României, mai mult, acorda puterii discreţionare Uniunii Sovietice şi Armatei Roşii asupra României, insistând chiar pe o ocupaţia militară, dar şi politică. Spre ştiinţa unor naivi, foşti şi actuali, care credeau şi încă mai cred, în America o zeificare, pur şi simplu, ţin să le aduc la cunoştinţă un document, mai recent dat în vileag, din care reiese întreaga tărăşenie anglo-americană-sovietică privind România şi viitorul ei în perioada imediat următoare timpului în care Ştirbez şi Vişoianu se căciuleau pe la Cairo în faţa anglo-americanilor.

Documentul de care vorbesc este emanat de la Departamentul de Stat al SUA şi expediat către ambasadorul său la Cairo, Lincoln Mac Weagh, care se afla în tratative cu opoziţia politică română, la data de 17 ianuarie 1944.

Între alte prevederi erau expuse soluţii alternative privind ocupaţia şi administraţia României după capitularea necondiţionată:

a)ocupaţie sovietică României în prezenţa unei comisii interaliate şi control;

b)participarea simbolică a forţelor americane la ocuparea şi conducerea militară a României;

c)conducere militară şi de ocupaţie sovietică, cu o misiune anglo-americană ataşată pe lângă comandantul şef sovietic, pentru legătură şi observare;

d)Guvern militar şi de ocupaţie doar sovietic;

e)conducere militară şi de ocupaţie mixtă, formată din forţe sovietice, britanice şi americane.

Ce Arta Atlanticului? Ce alte drepturi sau libertăţi ale popoarelor? Clar: capitulare necondiţionată şi ocupaţie militară. Acceptarea de către Guvernul american a ocupaţiei sovietice în România, informaţia, ca atare, precum şi altele a fost ţinută sub oboroc. Românii, în naivitatea lor, aşteptau să vină americanii, ba mai mult, erau instigaţi la rezistenţă antisovietică şi anti comunistă. Asta este sorgintea rezistenţei anticomuniste în România, duplicitatea anglo-americană, ipocrizia atotputernicilor învingătorilor în cel de-al doilea război mondial.

Peste 45 de ani aceeaşi coaliţie, cu aceleaşi protagoniste, plus altele, membre ale NATO, declanşând o altă revoluţie au mai umilit o dată poporul român, dar despre aceasta în decembrie. Apropo, Ceauşescu a denumit lovitura de stat de la 23 august 1944 revoluţie de eliberare socială şi naţională. Lovitura de stat de la 22 dec. 1989 a fost denumită de Valentin Gabrielescu, senator ţărănist, LOVILUŢIE, cu explicaţia: lovitură de stat dată de forţe străine, cu ajutorul trădătorilor din ţară.

I.Ene